Nu poţi ieşi dintr-o închisoare fără ziduri.Eşti îngrădit şi totuşi liber. Dar libertatea nu o mai pot simţi de mult. Ea a rămas doar ca un ideal în mintea mea, unul pe care doresc cu disperare a-l atinge.
Alerg şi drumul mi se pare fără de sfârşit. Nu pot ajunge. Alerg! Şi mă zbat să găsesc un sens. Mă zbat să înţeleg! Mă lovesc! Mă izbesc de nevăzuţii pereţi între care mă simt încuiată şi... şi nu mai ştiu. Nu mai ştiu de ce mă găsesc aici şi pentru ce am început aşa-zisa căutare. E întuneric.
Totul se opreşte. Timpul, gândurile, ba chiar şi lumina. E întuneric.
Nu! Trebuie să continui, trebuie să găsesc o cale de ieşire, dar la orizontul meu nu se întrevede nicio rază de speranţă.Cum se poate ca un om să nu poată găsi rezolvarea propriului său labirint?
Nu! Nu vreau! Nu aşa. Trebuie să mă ascund! Fugi, aleargă, nu ai ce pierde...
O clipă. Oare e posibil să nu am ce pierde? Dacă mă pierd pe mine? Dacă mă ascund atât de adânc încât să nu mai pot fi găsită, nici chiar de mine însămi? Dacă mă rătăcesc şi mi se pierde urma, cum mă voi mai putea întoarce?
Ştiu că nu pot rămâne aşa o veşnicie, dar cine poate spune cât durează veşnicia? Am de gând să profit de ea, atât cât îmi îngăduie.
Şi acum ce? Rămân aici. Paralizată, nu mă pot mişca. Nu îndrăznesc să o fac. Stau şi aştept soarta să îşi arate cărţile, să învârtă roata sau să aleagă drumul pe care trebuie să-l urmez. Aşa, în final, voi ştii că tot ceea ce s-a întâmplat era menit să mi se întâmple.
